Acum doua seri imi spune Cori (prietena fratelui meu) ca ar fi frumos sa mergem la teatru, ca a primit de la serviciu 4 invitatii si mi-a spus sa merg cu ea, Anca si Alina, o seara intre fete. Am acceptat avand in vedere ca era de la ora 7, ca acasa am tot stat, imi prindea bine o iesire. Nu prea aveam noi idee despre ce e vorba in aceasta piesa, dar cand am ajuns la locul faptei am ramas toate uimite… gura casca 
) . In piesa era vorba despre viata din ziua de azi, despre prostitutie, travestiti, droguri, alcool, jafuri… lucruri rele. A fost si anuzant, dar si mai putin amuzant. In fine, ne-am distrat, ne-am simtit bine, am ras… Voi pune si un clip cu secvente din piesa, sper sa va placa )
Aseara am fost la teatru: Piata Roosevelt
Afise lipite pe parbriz, la scoala :))
Astazi m-am trezit de dimineata, am mers la scoala la ora 8 cu gandul ca ma asteapta o zi destul de lejera fata de alte zile, voi sta 8 ore dupa care voi veni acasa sa ma odihnesc. In una din pauze, mai exact pe la ora 13, vine Tonea, Tonea este un coleg de-al meu de la Caracal care atunci cand a fost mic se juca cu un bob de fasole care i-a intrat in nas si dupa cateva zile a incoltit bobul si i-au iesit pe nari frunzulite verzi, povestea nu e deloc credibila din cauza asta nici nu l-am bagat prea mult in seama cand a venit si mi-a spus ca tocmai mi-au fost lipite pe parbriz afise de genul: ” Atentie, ati parcat in zona cadrelor didactice. Zona de parcare a studentilor este 0, 6, 9 si 12″. Dupa cateva minute, mai vin doua colege, serioase de felul lor care-mi spun acelasi lucru, reactia mea a fost sa merg repede la masina sa vad care e situatia. Bine-inteles ca Tonea avea dreptate iar daca l-as fi ascultat poate as fi putut sa dezlipesc totusi acele afise, dar acum era prea tarziu. Asta e, am luat masina si am mutat-o in zona 0, cea a studentilor. Mi-a fost invatatura de minte ))
Din nou sedinta… azi cu Magera :))
Astazi, ora 18:00 sedinta la bloc. Ca de obicei, am zis sa fim cu bun simt si sa asteptam sfertul academic, si ca sa fim mai cu bun simt am asteptat pana la 18:30 pana am realizat ca nu mai are rost sa asteptam si sa incepem. Aceeasi oameni, aceleasi figuri pana la aparitia unui baiat de la spalatoria auto de vis-a-vis care il cauta disperat pe fotbalistul Magera ca sa vina sa-si ia masina de la spalat pt ca vor sa inchida, se terminase programul. Ramona (administratoarea) ma roaga frumos sa merg la et 6, nr nu vi-l spun, ca sa il chem eu pe Magera sa-si ia masina. Cum nu am o admiratie fata de el deoarece nu-mi place deloc ce face pe teren am strambat putin din nas, m-am uitat in jur si am vazut numai oameni in varsta, asa ca am inteles de ce am fost eu trimisa, pt ca sunt mai tanara, ma descurc cu engleza, ajung mai repede la lift… Am urcat la 6, am batut la usa, am si sunat la sonerie, apare Magera care era ciufulit si cu o figura adormita dar si surprina, imi spune “hello” eu ii zambesc si il salut politicos dupa care ii explic ce caut in fata usii de la apartamentul sau… a spus sa-l astept si sa coboram impreuna cu liftul. Am asteptat pana si-a luat cheile si am coborat impreuna, el a mers sa-si ia masina, eu mi-am vazut in continuare de sedinta. Cand s-a intors, a venit langa mine si m-a intrebat ce se petrece cu atata lume si daca e nevoit sa plateasca din nou intretinere, m-a bufnit rasul, i-am spus ca doar la sfarsitul lunii se plateste si ca azi e o mica sedinta, mi-a multumit din nou, m-a salutat politicos, si a plecat… la fel de aerian ca si pe teren. Astazi la sedinta nu s-au discutat lucruri importante dar totusi am stat 1 ora si jumatate, din care jumatate de ora am asteptat in speranta ca vor mai veni si alti locatari, eh… n-au venit, asta e.
Luni-liber
Nu s-a intamplat de mult timp sa am ziua de luni libera, sa dorm pana la 10-11, sa ma trezesc si sa lenevesc putin in pat fara ca sa ma grabesc la scoala, in oras, la cumparaturi sau oriunde altundeva. Sunt fericita deoarece am inceput un nou modul, iar orarul este unul favorabil mie, in sensul ca de acum luni voi sta acasa . M-am trezit fara nicio grija, am papat un iaurt din acela bun, cu nuci verzi, m-am uitat un pic l TV, am facut un dus si am pornit spre Flori, prietena mea, la ea am stat pana pe la 6, ne-am uitat la TV, am ascultat muzica, am mai vorbit, am citit revista, a fost o dupamasa linistitoare, mi-era dor de ea. Daca ma gandesc bine, si lunile reci din an aduc ceva bun, ai mai mult timp sa stai alaturi de familie, de preteni, ai ocazia sa stai mai mlt in fata tv-ului, sa lenevesti mai mult, iar cand ai si timp e totul perfect.
Cand incepi sa realizezi adevarul, purul adevar…
Atunci cand iebesti totul e roz, privesti lumea cu alti ochi, vezi totul altfel decat e in realitate. Cand iubesti iar iubirea ce o simti pentru o anumita persoana iti era impartasita, esti iubit si tu, parca traiesti pe alta planeta, esti mereu cu capul in nori, visezi, speri la un viitor mai bun, la o viata alaturi de cel pe care-l iubesti. Dar ce se intampla cand iubesti dar sunt momente in care esti respins, esti pus intr-un colt si izolat de lume, chiar si de tine insuti? Ce se intampla cand iubesti si vrei binele persoanei pe care o iubesti, lupti pentru relatia pe care o ai, dar nu ti se raspune cu aceeasi moneda, nu esti auzit, nu esti ascultat, nu esti vazut, nu esti apreciat? Eu pot sa spun ca am gasit raspunsurile, si le-am gasit asa dureroase cum sunt, dar parca durerea ce o transmit ele, raspunsurile, ma fac mai puternica. Realizezi in acele momente ca lumea nu e tocmai roz, ca defapt nu are nici macar o noanta care sa bata spre roz, e mai degraba gri, albastra, realizezi defapt ca mai sunt si altele de facut, nu poti sta toata ziua cu capul in nori si sa visezi la lucruri care nu se pot realiza atata timp cat dai dar nu primesti. Realizezi ca persoana care a fost langa tine atata timp dintr-o data si de destul de mult timp nu-ti mai da atata atentie, face lucrurile fara tine, renunta sa iasa cu tine in lume, se inchide intr-un mediu numit calculator si traieste acolo, zi si noapte, se inchide acolo, iar tu, iti vezi de scoala, de invatat si iti faci timp in asa fel incat sa ai grija de ceea ce ai, incerci sa iti faci toate treburile ca la carte, si le faci cu placere si dragoste, dar pana la un moment dat cand spui o data, supi de doua ori, de trei… de zece, si nu esti auzit, nu esti ascultat, parca ai fi intr-un bol de sticla pe care incerci sa-l spargi dar esti asa mic si fara puteri incat incerci in zadar si la un moment dat pici… asa m-am simtit eu, neascultata, neapreciata… Dar cand realizezi toate lucrurile astea, si te trezesti la realitate dintr-un vis prea frumos dar fara un final fericit, esti oarecum multumit pentru ca se intampla acum, aici si nu mai tarziu cand poate ar fi fost mai dureros, ti se arata spre surprinderea ta ca cel cu care ai impartit 2 ani din viata dintr-o data a inflorit, a iesit total din lumea aceea in care traia si ajungi la concluzia, si una foarte buna si adevarata ca nu erai tu cea buna, nu erai tu facuta pentru el, nu erai tu facuta sa faci un viitor cu acel om, pur si simplu nu se putea. Sunt de parere ca viata trebuie sa continue asa cum va fi, ca Dumnezeu ne incearca pe fiecare in parte asa cum considera El ca e mai bine, ca eu sunt doar un omulet si nu pot schimba cu nimic viata nimanui, nici macar pe a mea, ca asa ne este scris tuturor si trebuie sa fiu increzatoare. Nu cred ca vor mai avea rost si alte cuvinte din partea mea, pentru mine totul e incheiat, linea a fost trasa, situatia mi-a impacat sufletul si trebuie acceptata, imi voi vedea de viata in continuare, nu ma pot opri in loc…
As vrea:
… sa iau toate examenele din urmatorii 2 ani cu note mari, sa plec in fiecare vacanta undeva, sa fiu mai relaxata, sa am mai mult timp liber, sa nu ma mai streseze cei din jur, sa fac ceea ce vreau, sa vad marea in fiecare an, sa vad cat mai multe locuri noi, sa ninga la fiecare Craciun, sa fie lumea mai buna, sa nu mai existe ura, sa avem mereu zambetul pe buze, sa fim cu totii mai increzatori, sa cred in zicala “maine va fi mai bine” si chiar sa fie mai bine, sa ma trezesc in fiecare dimineata bine dispusa, sa nu mai plang, sa fim cu totii sanatosi, sa trec mai usor peste orice pes gresit pe care-l fac, “sa ma impeidic” cu fruntea sus, sa recunosc orice greseala pe care o fac, sa fiu mandra de mine, de realizarile mele de pana acum si de cele ce vor fi in viitor, sa am timp zilnic sa ma plimb cu Tasha si Rex, sa nu ma mai doara capul, sa merg mai departe cu bine, sa am incredere ca voi reusi, si cu siguranta voi reusi.
In haine cernite…
Inca din copilarie ii auzeam pe batranii mei, bunicii si toti cei care au pus cate o farama la cresterea mea, ca daca ploua cand cineva pleaca in nefiinta inseamna ca ii pare rau, ca n-ar fi plecat, ca ar fi vrut sa-si mai traiasca zilele. Ploua de 3, chiar 4 zile… ploua de dinainte ca matusa mea sa plece, cu 2 zile mai repede a inceput sa ploua. Ma intreb de ce, oare ea simtea? Simtea ca va pleca departe de noi, de tot ce o inconjoara si o facea fericita? Pentru ea, noi eram copii ei, era singura, nu a avut bucuria de a-si creste proprii copii, nu a avut bucuria de a avea o familie asa cum era normal, familie ei era corul Catedralei, era soprana, una apreciata si cunoscuta de toti preotii din oras, de toti credinciosii care mergeau duminica de duminica sa se roage lui Dumnezeu. Am avut si eu ocazia sa o ascult cantand, nu va pot spune in cuvinte ce sentiment am avut, cum mi s-a zbarlit pielea pe mine. De fiecare data cand ma vedea sau cand ma suna, un nod i se facea in gat, vocea ii tremura si parca o aud si acum spunand “voi sunteti copii mei, tu, Razvan si parintii vostrii”… uneori mi se parea deplasat, dar cum am inaintat in varsta am inceput sa inteleg, sa-i inteleg durerea si totodata bucuria ca totusi are pe cineva. Acum ea nu mai este, cu siguranta nu i-ar fi placut sa ne vada in haine cernite, era mereu plina de culoare… Sa te odihnesti in pace iar Dumnezeu sa-ti faca tarana usoara.
Nu mai inteleg….
Nu cred ca sunt o persoana neintelegatoare, care cauta cearta din orice, care nu inchide ochii, care nu lasa de la sine. Dar se intampla uneori, ca oricarui om de pe aceasta lume sa te mai si enervezi, iar eu m-am enervat aseara si cred ca pe buna dreptate. Resko este racit de cateva zile, eu am incercat cat am putut de bine sa am grija de el, sa-i dau medicamente, sa-i fac ceaiuri, sa fac mancare, dar se intampla ca eu sa nu fiu 24 din 24 cu el, se intampla sa fiu la scoala, sa fiu acasa, sa invat pt examene, iar in aceste cazuri il ajut cu o vorba buna. Dar cad spui vorbele astea bune si nu esti bagat in seama e dureros. Aseara l-am rugat sa-si faca un ceai si o baie cu sare pt ca sa se simta mai bine, mi-a spus ca va face, dupa cateva ore il sun din nou si bine-inteles ca el era tot in fata monitorului. Inteleg ca este pasionat de comp, de net, jocuri, forumuri, stiri, dar nu pot intelege indiferenta lui, faptul ca ignora totul, absolut totul in favoarea calculatorului. Uneori ajung la concluza ca vorbesc singura si degeaba, ca el nu ma aude, ca este prin in lumea aceea si nu mai conteaza nimic pentru el, ca vorbesc si ma zbat in zadar… Nu mai inteleg nimic, nu mai am rabdare sa astept sa ma fac inteleasa sau macar auzita pt ca la el totul sa rezuma la acel calculator… din pacate!
